Erau umbre si era frig. Vedea mult mai bine din noul loc ales. Deja nu mai avea cunostinta de ceea ce se intampla in jurul lui, era singur si era multumit de asta.
Aproape se simtea liber. Instinctul ii spunea ca mai trebuia sa astepte putin. Eliberarea lui deloc teatrala nu depindea de el. Nu stia la ce sa se astepte, dar nu-i era deloc teama. S-a consolat cu mult timp inainte de accident cu gandul acesta. De eliberare vesnica.
Statea pe marginea unei bucati de pamant si privea inainte. Era un apus de soare magnific. Culori calde de portocaliu si rosu se amestecau nepasatoare, intr-o armonie suberba ce-i incantau ochiul. Era mai aproape de libertate. Nu-i mai era frig.
Privi in jos spre abis, in intuneric, si un fior de dor il cuprinse, involuntar.
Pentru o secunda ezita, privind cu mintea peste toata viata sa. Erau acolo familia, prietenii sai, persoanele dragi, si ar fi vrut sa le spuna ca ii pare rau, chiar daca nu e vina lui.
Apoi, a simtit ca a venit ceasul trecerii, si cerurile s-au luminat. Se simtea privilegiat de ceea ce vede. Lumina il cuprinse si simtea ca pluteste. Acum era in aer, departe de tot ce il facea uman, departe de necazuri, suparari, de lume.
Disparu in vazduh. Un nou inger se nascuse...
